Mă uit cu atenție și puțină nerăbdare de la etajul nouă al înaltului hotel, pentru a mă bucura de priveliștea către nord-estul orizontului deschis în această coincidență temporală și geografică. Vreau să fie bine imprimată în stratul interior, în partea cea mai adâncă a învelișului cornean, să mă obișnuiesc cu ea. Până la urmă, o voi avea în fața mea în fiecare zi pentru o perioadă considerabilă de timp, toată vara aceasta. În fața mea se află versanții îmbătrâniți ai dealului Telegraph, cu imensa coloană sculptată de la vârf controlând împrejurimile vaste, Turnul Coit. Jos, pe strada în pantă Columbus Avenue, un parc de mașini, câteva clădiri istorice joase încă în viață, închise de mult timp, așa cum se poate ghici ușor, gardieni fideli ai unei alte ere, încercând să impună sau cel puțin să-și mențină prezența, luptând să respire în mijlocul zgârie-norilor mai înalți care le amenință existența din toate părțile. În depărtare, golful luminat al orașului și ariei mai largi, o proiecție, ceva asemănător unei suspiciuni de pătrundere și revendicare a mării mari, în interiorul corpului plin al pământului american. Încerc să-mi pun gândurile pe șinele vieții de zi cu zi americane. Să le adaptez dorințelor, dar mai ales obligațiilor momentului. Să stau în picioare pentru moment în devenirea orașului. În zadar, însă! Jet lagul a preluat controlul asupra corpului și minții mele tot timpul, ca o amenințare stranie, subcutanată, șerpuitoare și împodobită care amorțește cu măiestrie totul. Și este această invenție a călătoriei, din secolul trecut, mereu prezentă pretutindeni! Totul pare incapabil. Ziare, cărți, televizor...