Cea mai recentă tradiție occidentală a lăsat moștenire epocii noastre o imagine foarte specifică a artistului. Este o persoană creativă și talentată care, prin arta sa, exprimă nu doar el însuși, ci și umanitatea în ansamblul ei. Cu toate acestea, prețul geniului este greu. Artistul-Prometeu este excentric, melancolic și autodistructiv. De la Michelangelo la Van Gogh și Pollock, un astfel de stereotip este reprodus constant de-a lungul istoriei artei. Dar este într-adevăr așa? Este idiosincrazia și comportamentul de rupere a granițelor un prerequisit pentru creativitatea artistică sau caracteristici ale unui tip istoric care apare în ultimii ani? Și dacă ultima versiune este adevărată, ce mediu a dat naștere, a hrănit și în cele din urmă a respins acest model artistic prometeic?
Această carte examinează traiectoria istorică a artistului, de la romantism până în prezent, și analizează evoluțiile artistice ale perioadelor moderne și contemporane. În același timp, evidențiază schimbările instituționale în funcție de care artistul dă sens activității sale și își construiește identitatea.
Artistul romantic și modern, culminând dar și încheindu-se cu cântecul lebedei sistemului de artă academică, face loc artistului avangardist. Noua sa artă cultivă viziunea utopică a unei societăți noi, contribuind în același timp la formarea unui nou piață care continuă să susțină mitul artistic. Abia în perioada postbelică târzie, artistul va fi chemat să se confrunte, pentru prima dată în lunga sa istorie, cu un dat nou: moartea sa proprie. Această realitate semnifică o perspectivă eliberatoare sau este doar o rearticulare a termenilor formării subiectivității urbane în sine?
Răspunsul la această întrebare nu privește doar artistul contemporan, ci și privitorul contemporan.