Cine citește "Odiseea" cu atenție simte distanța mare de spațiu și timp de la textul său. Cu toate acestea, treptat apare sentimentul că poezia, în timp ce călătorește, vine și pleacă, se apropie și se îndepărtează, uneori zâmbind cu simpatie și alteori cu ironie.
Cel mai important problemă de traducere în acest caz are de-a face cu reforma ritmului original, care este atât stabil, cât și alternant. Stabilitatea este impusă de continuitatea narațiunii epice, măsurată în hexametru de la primul la ultimul vers. Asemănându-se cu un șarpe uriaș care, pe măsură ce evoluează, nu-și schimbă niciodată forma articulată. Cu toate acestea, întorsăturile sale, adesea imprevizibile, se abat de la ritmul extern la ritmul intern, pe măsură ce mișcarea discursului narativ se aliniază în altă parte, se îndoaie în altă parte, accelerează în altă parte, încetinește în altă parte, suspendă brusc. Acest ritm intern al epopeii și-a căutat propria eliberare, și astfel a apărut versul liber al traducerii.
Cititorul ține acum în mâini o traducere autonomă; fără sprijinul textului original și al Selecției, care înșiși au devenit autonome și circulă într-un volum separat. În același timp, el citește o traducere revizuită, uneori în secret, alteori mai deschis. Căutând, cum am spune, forma sa definitivă - un vis evaziv, dar reconfortant și încurajator.