Ce este legea și cum judecătorii o folosesc pentru a emite hotărâri, chiar și atunci când trebuie să le justifice ca fiind legale? Paradoxal cum ar părea, răspunsurile obișnuite la această întrebare se caracterizează printr-o simplificare excesivă care nu corespunde criticității sale. Potrivit opiniei prevalente, legea este un set de reguli stabilite în mod corespunzător, fiecare regulă fiind o propoziție lingvistică generală, iar justificarea deciziei judecătorești se face printr-un raționament inductiv, adică o tranziție logică de la general la individual, cu ajutorul analizei semantice a expresiilor lingvistice care alcătuiesc textul regulii aplicabile, în scopul de a extrage sensul reglementator închis în ea de către legiuitor.

Această carte, adresată nu numai teoreticienilor și practicienilor dreptului, ci și tuturor celor interesați de problemele de bază ale filosofiei practice, pune sub semnul întrebării toate aceste presupuneri. Prin adâncirea în dezbaterea filosofică contemporană despre normativitate și reguli, și în special prin selectarea celor mai recente opinii exprimate în domeniul teoriei etice, aceasta argumentează cu argumente analitice că puterea legii nu se bazează pe faptul brut al stabilirii regulilor sale de către persoane autorizate să-și facă voința obligatorie pentru toți, ci pe interpretarea "evenimentelor instituționale" critice în lumina tuturor principiilor relevante ale eticii politice. Motivele pentru care judecătorii își justifică deciziile nu pot fi decât motive etice adresate cetățenilor, cerându-le să acționeze în conformitate cu legea, chiar și atunci când sunt în dezacord etic sau politic cu conținutul său. O consecință metodologică de bază a acestui punct de plecare filosofic este că fundamentul deciziilor judecătorești are întotdeauna un caracter argumentativ, nu logic.