Când editorul Athanasios Kagias a propus să reediteze cartea mea "Discurs către Nikon Gabriel Pentzikis", am simțit o bucurie. Căutând sursa bucuriei mele, am reflectat că relația mea cu Pentzikis nu este la fel de importantă ca căutarea sensului acestei relații de-a lungul timpului. Pentru că ce este o întâlnire dacă nu depășește limitele temporale ale duratei sale? Când nu constituie un peisaj, ci este dictată de nevoia momentului sau de interesul personal? Ce poate conecta două persoane cu temperament complet diferit, chiar dacă intervine elementul de ucenicie?

Pentzikis nu ți-a arătat un drum de imitat, ci un exemplu spiritual, pentru ca tu să poți căuta propriul tău drum în adâncurile tale. Pentru a te familiariza cu întunericul tău.

Referința noastră este către cealaltă persoană, chiar dacă acea persoană este în eclipsă. Copierea nu este o imitație externă. Prin copiere, respirațiile altor oameni sunt înregistrate în inima deschisă în noi, cuvintele pe care le rostim sunt dictate în noi. Totul se întâmplă în noi și se simte ca și cum s-ar întâmpla pentru prima dată, întrucât ceea ce este revelat coincinde cu cel care revelează. Este un păcat să nu fii prezent în ceea ce se întâmplă în tine, scrie undeva Pentzikis. Obișnuia să spună: "Trăiesc când vorbesc." Trăiesc când sunt tăcut. [...]

(din prefața autorului)