Pe 5 septembrie 2003, Jacques Derrida este invitat să susțină o conferință la Universitatea din Heidelberg în memoria lui Hans-George Gadamer. Având o relație - aproape o prietenie - plină de particularități, o relație plină de dialog filosofic bazat pe principiile hermeneuticii și fenomenologiei, Derrida vine să continue acest dialog după moartea lui Gadamer.
El ia ca punct de plecare poezia poetului german Paul Celan, "Grosse, Gluhende Wolbung" ["Mare, boltă strălucitoare"], un poet care i-a mobilizat emoțional și intelectual atât pe Gadamer, cât și pe Derrida, pentru a-și dezvolta reflecția asupra posibilității unei relecturi traducționale a unui text precum poezia celaniană. Derrida însuși folosește un limbaj poetic pentru a atinge poezia. El își concentrează atenția asupra ultimului vers ("Lumea pleacă și trebuie să te port pe mine"), oferindu-ne în cele din urmă un text poignant despre responsabilitatea și "datoria" unei persoane de a-și "purta" persoana iubită atunci când lumea este pierdută.
Ca filosof, Derrida își încheie săpăturile în subteranul lingvistic al poeziei într-o oarecare măsură restrâns. El nu se angajează într-o traducere definitivă. Contribuția sa constă în multitudinea de perspective pe care le-a ridicat el însuși pentru a obține o lectură și interpretare polifacetă a textelor poetice prin căutarea traducătorilor-săpători și a monumentelor scrise în spațiu-timp