"Doamne, acum înțeleg totul! Salvează-mă, salvează-mă, cu orice preț..."! Dacă într-un astfel de moment de conștientizare de sine Mântuitorul ar apărea brusc înaintea noastră sau ar trimite un înger sau pe oricare dintre sfinții Săi să ne mustre cu o voce aspră și să ne ceară să ne pocăim schimbându-ne viețile, probabil că am accepta. Dar ce s-ar întâmpla dacă, în loc de un înger sau un sfânt, sau de propria Sa prezență, Hristos ne-ar trimite aproapele nostru (mai ales pe cel pe care nu-l iubim și care ne-ar chinui) și ne-ar pune întrebarea vitală: "Te-ai pocăit în cuvinte sau în fapte?" Atunci am uita cuvintele noastre, am suprima sentimentele noastre, am renunța la pocăința noastră și am exclama: "Pleacă de aici! Nu voi fi pedepsit de Dumnezeu din cauza ta, nu mă vei învăța și nu mă vei conduce la o viață nouă." Am lăsa să treacă ocazia și persoana trimisă de Domnul să devină consecința păcatelor noastre, povara pe care am suporta-o cu răbdare, să se piardă; persoana trimisă să ne vindece și să ne conducă cu umilință către Împărăția lui Dumnezeu, persoana care ne-ar face să acceptăm totul de bunăvoie din mâinile lui Dumnezeu, ar fi pierdută.