În el a rămas mereu cicatricea adâncă lăsată de trecerea prin acele tabere pentru copii de după război - locuri regale glorioase de supunere și manipulare, stații sfințite doar în nume: "Apostolos Paulos", "Agios Charalambos", "Kali Panagia", "Agios Dimitrios", Atena, Veria, Salonic, 1949-1955.

Parcurgând de mult majoritatea căilor inevitabile, Yiannis Archontis ajunge singur într-o după-amiază de iunie pe o plajă pustie a Mării Egee. Nu era atât nevoia unei ultime socoteli, cât "căutarea timpului pierdut" persistentă și semnele lăsate în el de o eră ermetic închisă, precum instituțiile închise și strălucitoare în care și-a petrecut șase ani din copilăria sa timpurie.

Acolo, ca o navă luminată care trece prin noapte, din "adâncimile întunecate" ale memoriei sale, unde o împinsese deoparte timp de peste cincizeci de ani, apare neașteptat spectrul copilului pe care odată a fost, pentru a-și spune în cele din urmă întreaga poveste veche.

Pe durata "nopții secerătorului" ascuțit, în fața mării întunecate, bărbatul matur și băiatul dezrădăcinat se încurcă în două monologuri stranii și aproape paralele. Sincronia memoriei imature cu judecata întârziată împarte fața lui Yiannis în două, făcând ca traumele și vindecarea să coexiste în același timp.

Copilul vorbește neîncetat, cu toată ignoranța și inocența vârstei sale, deși uneori cu o precizie neașteptată; zi de zi, el își reamintește anii înregistrați ai vieții sale în acele tabere pentru copii; trece din nou cu tristețe prin deșertul arid, căutând izvorul pierdut al iubirii adevărate. Între timp, "intervențiile" rare ale bărbatului matur par să fie adresate doar lui însuși, deoarece ceea ce caută, în spatele obsesiilor, respingerilor și temerilor sale, nu este altceva decât propria sa adevărată ființă.