[...] În timp ce majoritatea artiștilor pun corpul ca dinamică principală a lucrării lor, Papaspyrou transformă pictura într-o piele socială și istorică care este procesată cu artă, înțelepciune și devotament. În timp ce majoritatea văd obiectul ca început și final al lucrării, Papaspyrou colectează dizolvarea acestuia, dispersia sa, citește prăbușirea puterii sale și compune arheologia sa ca bază a actului de pictură. Asta este ceea ce spectatorul este chemat să citească și să privească. Un spațiu social care devine din ce în ce mai plat, dar care, la fel ca pielea, nu permite dezvăluirea unei adâncimi simbolice din interiorul său, ci realitatea timpului, spațiului și acțiunii lor asupra lucrurilor.
Această transformare continuă pe care timpul o impune și o procesează devine punctul central în care artistul își concentrează atenția și interesul, precum și responsabilitatea și semnificația rolului său. De pe pereții caselor care, în loc de urechi, așa cum ni s-a spus odată, capătă ochi, îi vedem și ei ne văd în goliciunea lor, dar și prin urmele vieții pe care le poartă cu ele sau pe care le păstrează pe suprafața lor, Papaspyrou găsește imaginea care nu mai este o condensare ideologică, ci o dezvoltare istorică și poetică. Lucrarea ei se îmbogățește cu noi elemente de-a lungul anilor. Și poate că ar trebui să ne gândim la aceste elemente mai întâi ca la elementele naturii, apă, aer, pământ, foc. Casele se erodează, pământul se transformă în praf din mortar, aerul împrăștie urmele, focul arde împreună cu casele și mediul înconjurător, și desigur, nu este nevoie să ne angajăm în procese narative pentru a vedea dacă casa este lângă mare sau în munți. [...]

Denis Zacharopoulos
Istoric de artă
Director artistic al MMCA